Moto: „Vor trece veacuri şi nu va exista român căruia să nu-i crape obrazul de ruşine de câte ori va răsfoi istoria neamului său la pagina lui 11 februarie şi stigmatizarea acelei negre felonii va răsări pururea în memoria generaţiilor, precum în orice an răsare iarba lângă mormântul vândutului Domn." - Mihai Eminescu

Urmăresc de mai bine de un an de zile meandrele contorsionate ale vieţii politice româneşti. Aştept de peste 17 ani, asemeni multora dintre vâlceni, momentul formării unei Românii în care să se poată trăi civilizat şi demn. În ameţeala provocată de transformarea vieţii politice româneşti într-o păruială nedemnă, imediat după "intrarea în Europa", am fost descurajat şi m-a cuprins teama. Cu liberalii revanşarzi la guvernare, liberul arbitrariu se putea instaura oricând. Sabotarea activităţii preşedintelui a fost primul semnal de îngrijorare. Au urmat alte şi alte semne care au culminat cu suspendarea preşedintelui ales, trimiterea lui, din nou, la popor şi, apoi, în disperare, schimbarea regulilor electorale în timpul jocului. Ce reprezintă, oare, toate acestea, dacă nu semne ale unei dictaturi?

Teama că oamenii lui Tăriceanu se vor răzbuna pe cei care i-au criticat, m-a dominat până în seara zilei de 19 mai, când, ziua cea mai neagră a epocii post decembriste, a trecut cu bine, pentru ţară şi pentru viitorul ei. Prezentul arată că Traian Băsescu a supravieţuit remarcabil încercării unor parlamentari roşii coalizaţi din cinci partide de a-l scoate pe tuşă. În urma referendumului la care au participat 7, 3 milioane de electori, victoria sa este de necontestat. Procentul de credibilitate înregistrat la sfârşitul săptămânii trecute nu mai lasă loc de interpretări. Vechiul preşedinte este, de acum, noul preşedinte, mai mare şi mai tare cu 1,2 milioane de voturi, faţă de cele exprimate în anul 2004, pentru investitură.

Soarta politică a lui Traian Băsescu era să se identifice cu aceea a lui Al. Ioan Cuza, domnitor care, la fel ca şi el, s-a contopit cu aspiraţiile celor mulţi, promovând o cauză naţională de reverberaţie istorică. Debarcarea lui Cuza a fost cea mai gravă ofensă adusă Principatelor Unite. Se ştie că, după abdicarea silită din noaptea de 11 februarie 1866, Cuza a plecat în Apus, refuzând, cu demnitate şi onoare, orice intervenţie diplomatică de a-l ajuta să-şi recapete tronul - „spre binele naţiunii". După 140 de ani istoria era să se repete. Dacă Traian Băsescu ar fi fost de acord să demisioneze din funcţie, după cum şi-o doreau neo-comuniştii din Patrulaterul negru, soarta ţării devenea incertă, noul conducător „ales" trădând cu siguranţă interesele naţionale oligarhiei şi unor forţe externe care l-au adus în fruntea ţării.

Dar Traian Băsescu nu a demisionat şi bine a făcut. Ceea ce i s-a întâmplat lui Cuza i se putea întâmpla şi lui, fiind al doilea caz în istoria românilor. Doar că lumea s-a schimbat, între timp. Au căzut domni prin rebeliunea făţişă a poporului sau a armatei, ori au căzut prin amicii lor făţarnici. Însă, niciun domn român, dar absolut nici unul, până la Cuza, n-a căzut prin trădarea strajei domneşti. Orice strajă, chiar adversară Domnului, cât timp era de strajă a privit alesul poporului ca pe oaspetele credinţei ei, şi oaspeţii sunt sfinţi chiar pentru popoarele cele mai barbare.

Liberalii lui Tăriceanu au fost strajă (prin guvern) preşedintelui Băsescu şi l-au vândut. Lui Geoană, Iliescu, Hrebenciuc, Voiculescu, Vadim Tudor, ungurilor şi magnatului Dinu Patriciu. Şi, poate, multora pe care nu-i ştim încă. Aşa le este felul, din totdeauna şi de-a pururi. Reflex, la referendum, liberalii din conducerea PNL i-au trădat şi pe cei cu care s-au încârduit politic în Patrulaterul negru al anului 2007. Însă, după cum spune şi Biblia, «Cu măsura cu care măsuri, ţi se va măsura», iar trădătorii liberali trebuie să ţină seama de asta! Va veni şi vremea lor, chiar înainte de a avea soarta ţărăniştilor de după moartea seniorului Coposu. Cuza a fost, în viziunea multora, un domn luminat, care a lovit în pătura „superpusă" („pleava din Ţarigrad", „bulgăroi cu ceafa groasă, grecotei cu nas subţire" etc. - zice Eminescu), promovând, în politica internă, cauza populară, iar în politica externă cauza naţională. Ca şi Traian Băsescu, după mai bine de un secol. Domnia lui Cuza a fost una de „emancipare politică şi socială", urmând modelul apusean al dezvoltării instituţionale „ca o cerinţă impusă de modernizarea statului naţional român".

Simţiţi asemănarea cu ceea ce spune că doreşte şi trebuie să se înfăptuiască actualul preşedinte ? Formidabilă repetare a istoriei. Cuza a fost trădat de "straja" sa, pusă la cale de liberalii care au adus domn  străin în ţară. Liberalii opoziţionişti, îndeosebi radicalii, scoşi din viaţa politică au fost implicaţi alături de o parte a conservatorilor în răsturnarea lui Cuza şi înlocuirea lui cu un principe străin. Acum, tot liberalii au fost iniţiatorii referendumului pentru demiterea şefului statului. În iunie 1865, Comitetul tripartit format din radicali, moderaţi şi conservatori a semnat o înţelegere secretă prin care se obligau ca în caz de vacantarea tronului să sprijine venirea unui principe străin dintr-o familie domnitoare a Europei. I.C. Brătianu (un liberal sadea), Lascăr Catargiu (boier conservator pur-sânge) şi Dimitrie Sturdza (un mare şmecher) se aliau în „Monstruoasa coaliţie". Ei l-au detronat pe Cuza. Urmaşii lor de azi, aflaţi în PNL, PSD, PC, UDMR şi PRM, nu au mai putut s-o facă. Electoratul i-a scos pe ei pe tuşă. Urmează plata poliţei supraîncărcată. Apoi, vine la rând, dispariţia singurului partid istoric românesc care mai mişcă, încă, pe eşicherul politic contemporan…

versiunea pentru tiparire
trimite prin e-mail

inapoi sus