• Mircia Gutău are mari şanse să-şi găsească dreptatea la instanţa europeană

Preluare din ziarul PUTEREA

Magistraţii români nu vor mai putea condamna persoane în recurs, după ce acestea au fost iniţial achitate la fond sau în apel, fără să se procedeze la o nouă judecată, cu administrare de probe noi şi motivări temeinice şi cu anunţarea acuzatului, pentru a i se oferi posibilitatea să se apere. Obligaţia reiese din Hotărârea CEDO de la Strasbourg nr. 4710 din 1 iunie 2010 prin care statul român a fost condamnat pentru încălcarea dreptului la un proces echitabil în cauza „Dumitru vs România”.

Până în prezent, sute de inculpaţi trimişi în judecată pentru diverse infracţiuni, şi care au fost achitaţi la fond sau în apel, s-au trezit condamnaţi la ani grei de închisoare doar pentru că judecătorii din recurs nu au împărtăşit părerea colegilor lor de la instanţele inferioare, chiar dacă probele din dosar nu s-au schimbat cu nimic. Răsturnările de situaţii se produc fără ca judecătorii să-i avertizeze pe inculpaţi că vor casa hotărârile anterioare de achitare, şi fără a se pune în discuţie noi probe.

Stânga-mprejur la ÎCCJ

De multe ori, aceste schimbări de situaţii spectaculoase se pretrec chiar la Secţia penală a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie ai cărei judecători, judecând recursurile declarate de Parchet, după ce rămân în pronunţare, le admit, casează hotărârile de achitare anterioare şi rejudecând fondul aplică verdicte de condamnare care rămân definitive şi nu mai pot fi atacate. Uneori se întâmplă ca judecătorii din recurs să schimbe încadrarea juridică chiar în timpul pronunţării, fără să pună în discuţia părţilor noile acuzaţii, casează hotărârile de achitare anterioare şi aplică condamnarea. În privinţa motivărilor, acestea sunt nu de puţine ori extrem de sumare şi nu argumentează în ce anume constau infracţiunile

pentru care s-au dat pedepse, folosindu- se deja celebra expresie „din actele dosarului rezultă că x a comis infracţiunea y”.

Deşi Dreptul ar trebui să fie, cel puţin în teorie, o ştiinţă exactă, în practică soarta celor trimişi în judecată devine câteodată o chestiune care ţine de judecătorii care au ultimul cuvânt sau de impresia unora dintre ei că nu există infractori care să-i poată păcăli, aşa că „fac dreptatea” pe ultima sută de metri.

De acum înainte, arbitrariul în joaca de-a uite condamnarea, nu e condamnarea, va fi limitat. În cauza „Dumitru vs România”, judecătorii CEDO au stabilit că o hotărâre definitivă de condamnare insuficient motivată şi care survine uneia de achitare, fără ca în cauză să se administreze şi dezbate probe noi, reprezintă o încălcare a dreptului la un proces echitabil.

Cauza „Dumitru vs România”

Cetăţeanul român Gheorghe Ioan Dumitru a reclamat România la CEDO arătând că a fost supus unei judecăţi strâmbe la Tribunalul Arad, care l-a condamnat definitiv, în 2003, pentru infracţiunea de calomnie, la 6.000.000 de lei vechi amendă penală şi l-a obligat la plata unor daune morale de 50.000.000 de lei vechi către poliţistul pe care l-a acuzat de abuzuri împotriva sa. Anterior, la Judecătoria Ineu unde s-a soluţionat fondul cauzei, Dumitru a fost achitat, reţinându- se că nu a făcut altceva decât să-şi exercite dreptul la libera exprimare, atunci când a furnizat unui ziar local informaţii acuzatoare la adresa poliţistului care l-a chemat în judecată. Gheorghe Dumitru s-a plâns Curţii de la Strasbourg că judecătorii de la Tribunalul Arad s-au schimbat între ei şi au făcut jocurile poliţistului (ofiţer superior). Că nu a avut parte de o judecată dreaptă, iar decizia de condamnare nici măcar nu a fost motivată.

Judecătorii europeni au constatat că magistraţii arădeni nu şi-au motivat soluţia şi nu au indicat care sunt probe noi potrivit cărora Dumitru trebuia condamnat.

Motivarea judecătorilor arădeni a fost următoarea: „Reiese din actele dosarului faptul că inculpatul, prin informaţiile furnizate redactorului de ziar, a adus o gravă atingere demnităţii şi personalităţii victimei care, fiind ofiţer activ de rang înalt, s-a simţit ofensat în faţa altor colegi şi a fost împiedicat să promoveze. Estimăm că victima a suferit grave prejudicii profesionale şi morale, astfel încât recursul este fondat şi trebuie admis.”

Judecătorii CEDO au condamnat România, statuând că „Tribunalul judeţean nu a furnizat niciun motiv concret pentru a-şi argumenta decizia. De asemenea, nu s-a aplecat deloc asupra elementelor de probă şi a elementelor constitutive ale infracţiunii de calomnie şi nu a făcut nicio trimitere concretă la elementele de fapt care ar fi putut justifica concluzia de vinovăţie şi caracterul public al faptelor reţinute.” Din interpretarea sentinţei CEDO reiese că, mai ales după o hotărâre de achitare, se impunea o reanalizare a probelor administrate, practic o rejudecare a cazului, situaţie în care trebuia combătută nelegalitatea sentinţei de achitare de la fond şi indicate probele şi raţionamentele pentru care soluţia a fost răsturnată, cu acordarea drepturilor prevăzute pentru un proces echitabil, respectiv, dreptul de a afla care sunt probele noi produse împotriva acuzatului şi a se da posibilitatea acestuia să le combată.

Cazul Gutău

Poate cel mai răsunător caz de condamnare definitivă, după ce în prealabil acuzatul a fost achitat la fond şi în apel, este cel al fostului primar al municipiului Râmnicu Vâlcea, Mircia Gutău. Trimis în judecată pentru o presupusă faptă de luare de mită, fără ca flagrantul realizat de procurorii DNA să probeze că primarul ar fi primit banii. Presa a vuit în cazul fostului primar şi pentru faptul că probele din dosar au fost falsificate, posibil chiar de către procurorii de caz, întrucât stenograma unei convorbiri telefonice folosită ca probă menţiona că Mircia Gutău ar fi spus da ofertei de primire a banilor, când în realitate, din înregistrarea reală reieşea contrariul. Gutău a fost achitat în primele faze procesuale, pe motiv că fapta de luare de mită nu există. La începutul acestui an, în prag de raport de ţară, Mircia Gutău a fost condamnat de Înalta Curte la trei ani şi jumătate de închisoare, cu executare, pentru luare de mită, taman în recurs, condamnarea rămânând definitivă. O soluţie despre care se poate afirma că încalcă şi dreptul la un recurs efectiv, deoarece condamnarea, survenind în ultima fază procesuală, nu se mai poate contesta o eventuală eroare judiciară. Mircia Gutău s-a plâns deja la CEDO şi are toate şansele să câştige, iar decizia din cauza „Dumitru vs România” îi vine mănuşă.

„Bota vs România”

Un alt caz celebru este cel al avocatului Pompilu Bota – creatorul barourilor paralele. Acesta a fost achitat definitiv, de trei instanţe consecutive, pentru acuzaţia de evaziune fiscală. Întrucât a creat barourile paralele, fostul procuror general Joiţa Tănase (avocat concurent din Braşov) i-a promovat un recurs în anulare (cale extraordinară de atac eliminată între timp din legislaţia naţională) în scopul de a-l distruge. Un complet aservit al instanţei supreme l-a „executat” în 2003 la doi ani de închisoare cu suspendare, schimbând încadrarea juridică în timpul pronunţării, fără să-l înştiinţeze pe acuzat. Bota a dat statul român în judecată la CEDO şi, după mai mulţi ani suferiţi cu ruşinea unei condamnări abuzive, a obţinut câştig de cauză, judecătorii europeni stabilind că s-a încălcat principiul securităţii juridice şi că recursul în anulare promovat de Joiţa a fost în fapt „un apel deghizat”. Urmare a hotărârii CEDO, dosarul lui Bota a fost revizuit, iar condamnarea de doi ani anulată, victima înscenării judiciare primind daune de 500 de milioane de lei vechi, plus 16.000 de euro.

„Mircea vs România”

Statul român a mai fost condamnat în martie 2007, în cauza „Mircea vs România”, întrucât Înalta Curte l-a condamnat pe reclamant, după ce acesta fusese achitat consecutiv şi la fond şi în apel, fără să-l audieze, deşi omul fusese prezent în sala de judecată. În hotărârea CEDO s-a stipulat că „această condamnare a reclamantului, pronunţată fără ca el să fi avut posibilitatea să fie audiat personal şi mai ales după achitarea sa de către cele două instanţe inferioare, este contrară cerinţelor unui proces echitabil în sensul art. 6 alin. 1 din Convenţie”.

„Dănilă vs România”

Tot în 2007, CEDO a condamnat statul român în cauza „Dănilă vs România”, pentru încălcarea dreptului la un proces echitabil, deoarece instanţa supremă l-a condamnat la închisoare pe reclamant, după ce acesta a fost anterior achitat în primele faze procesuale. Curtea de la Strasbourg a menţionat: „Curtea Supremă de Justiţie a fost prima jurisdicţie care a condamnat reclamantul, după achitarea sa de cele două jurisdicţii inferioare, fără aprecierea directă a mărturiilor personale ale reclamantului şi ale celorlalţi martori ai acuzării şi ai apărării…

În aceste condiţii, Curtea Supremă de Justiţie trebuia să procedeze la administrarea directă a probelor în speţă şi să audieze din nou atât reclamantul, cât şi anumiţi martori, ţinând seama mai ales de chestiunile pe care trebuia să le soluţioneze şi de importanţa lor pentru reclamant”.